Printre imaginile pe care le-am văzut acum câțiva ani la un curs de fotografie, una mi-a rămas în minte mai mult decât toate celelalte. Un vultur în zbor, mare, impunător. Felul acela de apariție care te face să uiți că tu te chinui de 10 minute să prinzi o poză bună cu un porumbel care nu stă locului.
Pentru o secundă, m-am văzut ca băiatul din Cum să îți dresezi dragonul, doar că dragonul meu ar avea pene și nu ar părea deloc interesat să fie dresat. Mi-a plăcut imaginea… Mult, foarte mult. Dar am pus-o rapid într-o categorie sigură: „nu e pentru mine”.
Mi-am zis că, poate, într-o zi o să reușesc și eu să prind un vânturel într-un cadru cât de cât decent. Dar vulturi? Aceea ar fi liga mare. Acolo intră fotografii profesioniști de pe YouTube, fotografi „adevărați” și mentori pentru cei ca mine… nu noi, muritorii de rând care ne bucurăm când iese focusul cum trebuie, când fotografiem un stâlp.
În plus, eram convins că o astfel de experiență costă cât o vacanță serioasă. Și, realist vorbind, ce sens are să dai un sac de bani dacă nu ești încă la nivelul la care să scoți ceva din asta? Rămâi și fără bani, și cu cardul din aparat plin de cadre mai mult sau mai puțin discutabile. Așa că am lăsat ideea acolo, pentru „cândva”… după ani de muncă, experiență și, probabil, un upgrade serios la încrederea în sine.
Excursia începe să capete sens
Într-o zi, primesc un link de la prietenul și colegul meu de ture foto. Un site din Bulgaria, simplu. Cam prea simplu. Un site la care te uiți de două ori înainte să apeși pe ceva și chiar și atunci faci trei cruci, cinci mătănii și dai de deochi, să nu cumva să fi virusat calculatorul.
Pe pagină, scris mare: МАДЖАРОВО. Și, printre rânduri… vulturi. Apoi citesc „Hide” (observator, fotografii, păsări de pradă. Deja începea să sune suspect de bine. Acum aveam locul, aveam subiectul. Mai rămânea problema clasică: cât costă distracția asta și trebuie să mă verific de rinichi?
În capul meu începuseră deja calculele. Buget, zile libere și, inevitabil, o poveste convingătoare pentru soție. Nu de alta, dar nu pleci de acasă la vulturi fără un plan bine pus la punct… sau măcar o poveste frumoasă spusă cu suficientă încredere. Apoi am văzut prețul: 170 euro de persoană. Sau 100 euro dacă suntem minim doi. Am mai citit o dată. Apoi încă o dată. Doar atât?
Toată construcția mea mentală cu „experiență exclusivistă, inaccesibilă” s-a dus în cap în câteva secunde. Nu mai era un vis îndepărtat. Era o cheltuială pe care o faci și după aia te prefaci că n-a existat. Dintr-o dată, vulturii nu mai erau doar pentru „alții”!
Mai rămânea să alegem momentul. M-am uitat peste perioade, am mai discutat cu amicul meu, am mai amânat… și am ajuns amândoi la o concluzie foarte bine definită pentru intervalul de fotografiere: „într-o primăvară”.
În capul meu, planul era deja făcut: mașină – bifat, locație – bifat, costuri – bifat. Începusem deja să le spun altora cât de fain o să fie, de parcă mă întorsesem deja de acolo cu cadre de copertă. Ba mai mult, m-am gândit să transform totul într-o mini-excursie de familie. Dacă tot ajungem în Bulgaria, de ce să numergem cu toții si să trecem și prin Valea Trandafirilor? Să fie bine pentru toată lumea: eu cu vulturii, familia cu trandafirii, iar portofelul… să vadă și el ce poate.

Intervenția divină
Totul părea aranjat. Mult prea aranjat. Parcă Universul s-a uitat la noi și a zis: „măi, e prea frumos, prea simplu, prea bun.” Și a decis să intervină.
Prima lovitură a venit pe ocolite, la prietenul meu. Nu grav, dar suficient cât să ne strice ritmul. Am zis că trece. N-a trecut. Pentru că, imediat după, a venit și a doua lovitură, de data asta la mine. Din aia care nu mai lasă loc de negocieri. Și așa, planul nostru perfect organizat s-a întors cuminte în sertarul lui preferat: „poate, cândva”.
A urmat o perioadă de reajustare: profesională, personală… și fotografică. Am reușit totuși să salvez ceva, chiar înainte de lovitura finală: o vacanță în Grecia, în care am combinat plaja cu familia și ieșirile mele prin bălți, după pelicani, berze și orice mai avea bunul simț să stea două secunde pe loc, atât timp cât familia mi-a permis și nu m-a declarat dus-cu-pluta. Nu era Madzharovo și vulturi, dar era suficient cât să nu uit complet de ce îmi placea fotografia de viață sălbatică.
Punct! Și de la capăt.
După o iarnă lungă și o perioadă în care fotografia a stat mai mult pe pauză, ideea a revenit. De data asta, mai simplu. Fără planuri mari. Fără „cândva”. În Ianuarie, am deschis site-ul preferat de rezervări și am căutat: Madzharovo. Rezultatul? Trei opțiuni de cazare. Decizii grele, nu-i așa?
Am ales una fără prea multă filozofie: două camere, preț decent, plată la proprietate. Sună a lux când nu trebuie să plătești pe loc. Rezerv, apoi dau un telefon scurt către camaradul meu de suferințe: „Informare oficială: primăvara asta — Madzharovo, vulturi. Am rezolvat cazarea. Prezență obligatorie. Eventualele obiecții se înregistrează ulterior.”
Răspunsul a fost exact ce aveam nevoie: „bine că mi-ai zis din timp”. Adică în traducere liberă: „n-am scăpare, asta e, așa mi-a fost scris în stele”. Următorul pas: rezervarea zilei de fotografiat la observator.
Câteva emailuri către organizație. Câteva zile de liniște totală. La un moment dat eram convins că mesajele mele se duc cu calul până în Bulgaria și se întorc cu aprobarea scrisă de mână, doar în zilele cu soare. Dar, într-un final, răspunsul a venit. Aveam o zi rezervată. Sâmbătă. Planul începea, în sfârșit, să devină real.
Am decis să plecăm de vineri, să nu ne grăbim. Oricum, cu radarele din Bulgaria, partea cu „mai tare ca să ajungem mai repede” a devenit mai mult o amintire frumoasă. Singurul lucru rămas și pe care nu îl puteam controla era vremea.
Și, inevitabil, mă gândeam la scenariul clasic: ploaie, frig, nicio pasăre… și o zi întreagă în observator, uitându-ne unul la altul și întrebându-ne unde am greșit în viață.Dar, după tot drumul până acolo, nici nu mai conta. De data asta, chiar plecam.

Înainte de ziua cea mare, am zis să dau un telefon la cei care ne duceau la observator, să stabilim locul și ora de plecare. Întoarcerea, după cum scria pe site, se calcula prin metode istorice: după apusul soarelui. Zis și făcut. Sun, răspunde o voce scurtă, tăioasă: „Yes!”. Un „yes” care nu te liniștește deloc, dar măcar confirmă că nu ai sunat degeaba. Cu inima-n dinți începe să discut detalii. Totul ok… până îi spun unde sunt cazat. O pauză scurtă, apoi: „Oh… OK… not so good. But I can meet you there. Take care!”
Un „take care” care nu sună a grijă, ci a avertisment. În traducere liberă: „sper să mai fii în viață când ajung să te iau”. Închid și îl sun pe prietenul meu:
„Nu știu cum s-o spun fără să par dramatic, dar cazarea noastră pare genul de loc unde somnul vine garantat. Trezitul, în schimb, sfidează legile probabilității.”
Răspunsul vine relaxat: „Mergem și vedem. Dăm cu zarul pe viață și poate iese bine.”
Părul de pe spate mi s-a ridicat instant. Am zis să mai aștept o noapte. Pe la jumătatea nopții mă trezesc brusc, într-un moment dintr-acela în care creierul decide că e timpul să proceseze toate deciziile proaste luate în viață. Primul gând: nu mi-au luat încă banii. Perfect!
În mai puțin de 10 minute eram deja pe Booking, căutând altceva. De data asta, cu un criteriu simplu: să fiu sigur că există și a doua zi pentru noi. Găsesc ceva decent. Cameră twin, preț asemănător. Nu mai aveam luxul de a fi singur în cameră, dar aveam un avantaj mai important: șanse reale să apuc dimineața. Imediat rezerv. A doua zi, pe la prânz, sun din nou pe în Bulgaria, să le dua detaliile despre noua cazare și să stabilim noua locație de rendez-vous. De data asta, reacția vine instant: „Yes! That’s good. It is newly renovated!”. În traducere: „Bravo, ai ales varianta în care nu trebuie să explic nimănui ce s-a întâmplat cu tine!”
În sfârșit plecarea
Vine și ziua plecării. Drumul începe clasic: România spre Grecia, vara, când pleci la mare, pentru că litoralul românesc a reușit performanța rară de a combina prețuri de Dubai cu atmosferă de bâlci. La Ruse — coadă. Vreo jumătate de oră am stat. Și asta e varianta bună pentru că nu se mai face control la frontieră. Suntem în Schengen, dar podul încă pare că negociază cu timpul. Se lucrează pe partea bulgară… în ritm propriu. Azi un șurub, mâine o piuliță… nu e grabă, important e procesul.
Trecem în sfârșit și începe partea bună. Drum lung, dar relaxat. Fără grabă, fără experimente cu viteza — dupa cum am mai spus, radarele din Bulgaria sunt parteneri de drum care nu apreciază entuziasmul. Avem vreo 600 km de parcurs. Muzică, povești, peisaje.
Prietenul meu, fiind și motociclist, a bătut Bulgaria în toate direcțiile, așa că avem și ghid turistic inclus. Trecem pe lângă Veliko Târnovo. Îl punem rapid pe lista de „data viitoare”, cum facem cu toate locurile faine pe lângă care trecem în viteză.
Ultima parte a drumului începe să semene cu o întoarcere în timp. Vreo o cincizeci de kilometrii de asfalt care pare pus pe vremea când încă se mai discuta dacă e nevoie de el. Te ferești de o groapă și intri în două. La un moment dat începi să negociezi cu mașina: „încă puțin și te las în pace”. Dar, cumva, ajungem.
Pe laturile drumului de intrare în oraș, un sentiment original de țară, așa cum era când eram eu mic. Vaci, cai, capre și alte animale de prisos omului, în voie bună, pe pășuni, parcă nederanjate nici măcar de trecerea timpului, darămite de doi huhurezi și o mini-mașină.






Intrăm în Madzharovo și fix la intrarea în oraș, ridic ochii. Pe cer — doi vulturi.
Mari, liniștiți, făcând cercuri. Apoi mai văd încă doi. Și încă doi. În momentul ăla, tot drumul, toate calculele, toate emoțiile… dispar. Nu mai conta cum am ajuns. Nici măcar dacă mai plecăm. Erau acolo. Și, pentru prima dată, nu mai erau doar într-o poză văzută la un curs. Erau reali și erau aproape. Iar pentru a doua zi aveam, în sfârșit, o promisiune clară: că o să îi vedem cu adevărat.
Seara, cazare, rezolvată mai mult prin semne: în Madzharovo pare că doar trei oameni știu engleză — tipul de la telefon, eu și amicul meu. După cazare — mâncare. Linhniți de foame încercăm să comndăm o porție de cartofi prin metoda „arată cu degetul la ce mănâncă fata de la recepție” și ne reușește.
Apoi, am zis să mergem la magazinul de lângă hotel să ne luăm ceva pentru a doua zi. Mai aveam șncă două opțiuni de cumpărături, dar celelalte magazine păreau ori prea departe pentru acea oră, ori dubios de pustii.
Ajungem la magazinul din apropiere, intrăm și din prima: „O, my brother!”
M-am blocat puțin. Eu n-am avut niciodată frate, iar tata a fost român get-beget, de pe lângă Dunăre… partea aia mai aproape de Tulcea, nu de Bulgaria. Cel mult putea fi lipovean și nicidecum bulgar.
Primul gând: gata, aici pierdem bani!
Și n-am fost departe de adevăr. Noul meu „frate” bulgar ne-a recomandat cu multă căldură tot felul de conserve, snack-uri și lucruri „foarte bune pentru hide”. Le-am luat, evident, nu pentru că aveam nevoie de toate… ci pentru că era imposibil să refuzi un frate regăsit după atâția ani.
Adevărata experiență
A doua zi, la 5:30 dimineața, întâlnirea cu omul de la telefon. Surprinzător, a fost probabil cea mai plăcută întâlnire cu un bulgar. Calm, cu cafeaua abia făcută în mână, proaspăt trezit, zero grabă.
A venit să ne ia cu un Mitsubishi 4×4 din anii ’90, o mașină care nu impresionează pe nimeni… dar te duce oriunde, și mai ales, te aduce și înapoi. Mașina era, practic, biroul lui pe roți. Avea acolo tot ce îi trebuia să stea zile întregi prin zonă. Pe drum, ne-a explicat foarte clar regulile: ce să facem, ce să nu facem, când să mișcăm, când să nu respirăm prea tare. Pe scurt: dacă vrem cadre bune, ascultăm. Dacă nu… putem să stăm liniștiți și să ne bucurăm de peisaj. Ne-a mai povestit și despre zonă.
Și aici merită spus clar: Madzharovo nu e doar „un loc cu vulturi”. E o zonă protejată, aproape un sanctuar. Vulturii vin aici an de an, din Africa, pentru împerechere. E unul dintre puținele locuri din Europa unde poți vedea asta atât de aproape.
M-am așezat în față. Mașina — cu volan pe dreapta. Drumul — îngust, noroios, plin de pietre care mai de care mi îndrăznețe. Experiența — un fel de rollercoaster fără centură. La fiecare groapă, corpul meu lua decizii independente de creier. Mâna era încleștată pe mâner, iar mintea oscila între „e ok” și „de ce facem asta?!?”. Bulgarul… relaxat, sorbea din cafea și povestea. Și, ciudat, exact asta ajuta: calmul lui îți tăia din neliniște.





Ajungem la hide. Liniște totală. Fără introduceri, fără ceremonii. Doar liniște. În momentul ăla mi-am dat seama de ceva important: aici nu mai e loc de vorbă. Prietenul meu este tipologia de om care are mereu ceva de spus. Și, sincer, de multe ori merită ascultat. Dar aici era alt joc. Aici începea răbdarea. Aici începea tăcerea. Și, fără să îmi dau seama, am intrat într-un spațiu care îmi era familiar. Locul acela în care pot să stau nemișcat ore întregi, să mă uit pe geam, să vorbesc în gând cu min, să-mi fac scenarii: cum o să vină primul vultur, unde o să cadă lumina, dacă o să se bată între ei, dacă o să apuc să prind momentul sau o să rămân doar cu amintirea. Afară era liniște. Dar în capul meu începea deja spectacolul.
Bulgarul care ne-a adus începe să aranjeze prada: o oaie întreagă.
Primul gând care îmi trece: oare intră și oaia în cei 100 de euro sau urmează nota de plată separat?
Al doilea gând: mi-e foame… n-ar fi mers o pastramă bună de oaie, acolo, pe un grătar?
Al treilea gând: oprește-te! Lasă grătarul. Nu e despre tine. Nu e despre grătar. E despre ei, îndură, manâncă o conservă și savurează momentul lor de fericire.
Suntem la pândă. În aer — un miros dulceag de carne, greu de ignorat.
O muscă mare ni se alătură în hide. Zgomotoasă. Enervantă. Parcă fix asta avea de făcut azi: să-mi strice concentrarea.
Bâzâie. Insistă. Revine. Poc!
Cade…. Liniște….
Acum chiar sunt gata de poze! Ridic privirea. Pe pomul uscat din față — o acvilă de munte. Deja instalată. Deja mănâncă. Perfect! Am rata momentul! N-am prins coborârea, n-am prins zborul …
Muscă nenorocită!
Tăcere din nou. Se ivește un vultur negru, impunător, neclintit. O pasăre care nu cere voie — își face loc când și unde dorește. Momentan, stă la distanță. Îmi amintesc ce ne spusese bulgarul: acvila e oportunistă — vine, mănâncă, pleacă. Grifonii, în schimb, sunt altă poveste. Sociali. Inteligenți… Trimit „iscoade” la pândă și dacă totul e în regulă, mai așteaptă o jumătate de oră și abia apoi își fac curaj să mănânce. Adică… jocul abia începe.
Click! Prima fotografie cu acvila. Nu vreau să pierd ocazia, mai ales că acum e liber. Click! Click! Mai multe fotografii. Încep să simt că am control, că reușesc să scot ceva din ce am făcut până acum. Și atunci apare primul grifon.
Liniște totală. Prietenul meu vrea să spună ceva. Îi fac semn, se oprește. Amândoi înțepenim. Grifonul stă, analizează, așteaptă. Mai apar câțiva. Se așază pe stânci, la distanță. Deja nu mai e fotografiere, e șah…
Dintr-o dată, câțiva grifoni se ridică brusc. În capul meu: gata, am stricat tot. Cine a mișcat? Tu ai mișcat? Eu? Am vorbit prea tare? Am respirat prea adânc?
Nu! Adevărul apare din tufișuri. Luat după miros, un șacal curios a venit să vadă ce pregătește bucătarul în această zi frumoasă. Intră în scenă fără invitație, îndrăzneț, flămând.
Grifonii se retrag, se rotesc în aer, apoi revin. Șacalul dă târcoale. Încearcă să ajungă la bucata de carne din pom, de lângă acvilă. Oaia (restul din ea) e mai încolo, lângă vulturi, dar tentația e mare. Pentru câteva minute, pare că el conduce jocul. Apoi își dă seama unde a intrat: un șacal, singur, între 7-8 grifoni, doi vulturi negri și o acvilă… nu e combinația ideală. Pleacă… Probabil să-și mai aducă prieteni.

Nu trece mult și apare și o vulpe. Mai mică, mai atentă, mult mai calculată. Se apropie, analizează, fură puțin, stă câteva momente. Reușesc să trag câteva cadre. Apoi dispare, rapid, ca și cum n-ar fi fost acolo. Acvila pleacă și ea. Rămân grifonii și vulturii negri. Un grifon se apropie de oaie și începe timid să se ospăteze. Ceilalți încă așteaptă. Vor să vadă dacă amicul lor va reuși să mănânce sau să fie mâncat. Se mai desprinf, pe rând de la sol, mai dau târcoale, apoi încep ușor să se apropie. Acum sunt doi care mănâncă. Apoi trei, patru, șapte! Și începe ospățul! Cu tot felul de sunete, de parcă se dă petrecere de trei zil și trei nopți.
Un grifon se enervează și atacă pe altul. Deschide aripile. Sare! Celălalt cade, țipă! Cel de deasupra stă câteva secunde cu aripile larg deschise, capul sus. Un moment în care pare că zice: „vedeți? așa se face, eu sunt cel mai bun!”. Apoi îi dă drumul și se aruncă direct în pradă.
După cum aveam să aflăm mai târziu, regula e simplă: cei mai flămânzi intră primii la ospăț. În cazul zn care se întâmplă să ajungă mai târziu, își fac loc prin acest fel de luptă. Restul… așteaptă momentul oportun pentru atac sau (cei mai tineri) învață.
Timp de aproape trei ore, spectacolul nu se oprește. Atacuri, retrageri, împingeri, țipete!
Când nu mănâncă, stau pe creasta de munte, analizează, așteaptă sau își întind aripile, le usucă, ca după o zi de muncă serioasă.
În tot haosul ăsta organizat, apar și oportuniștii: ciorile și corbii. Intră, fură, ies, rapid, eficient și fără rușine.
La un moment dat, pe la prânz, ritmul începe să scadă. Noi avem deja sute de cadre bune. Și, încet, vulturii încep să plece, unul câte unul. Mai întâi încep grifonii să plece. Se învârt de câteva ori pe deasupra observatorului, parcă în smen de mulțumire pentru un asemenea festin, apoi, în grupuri de câte două-trei perechi, continuă să se depărteze încet. Apoi, pleacă și ultimul vultur negru. Într-un fel, el a venit primul și tot el închide barul. Mai vine încă o dată, de parcă ar fi uitat ultimul dumicat în farfurie și îi e prea ciudă să-l lase. Înghite un os, apoi își întinde aripile și dispare în orizont.
Rămânem noi în observator. Ne uităm unul la altul. Și înțelegem amândoi același lucru: de aici începe partea grea, așteptarea. Pentru că regula e simplă: dacă vrei ca animalele să vină, nu trebuie să simtă că ai fost acolo. Nu miros. Nu zgomot. Nu mișcare. Nimic! Mai ales dacă speri la ceva mai rar… poate chiar lupi. Așa că facem ce putem: jucăm cărți, mai dormim (pe niște paturi improvizate, dar surprinzător de ok), mai triem poze. La un moment dat, vulpea de mai devreme se gândește să mai treacă o dată, poate a mai rămas ceva și pentru ea. Nu prea găsește nimic și cum a venit așa a și plecat.







Vremea ține cu noi… până nu mai ține. Dimineața — perfectă. Lumină bună, puțină ceață din vale, atmosferă de vis. După prânz — ploaie. Averse. Fulgere. Grindină. La noi mică. Mai jos, după cum aveam să aflăm, bucăți serioase, cât o cireașă. Drumurile deveniseră râuri.
Lupii nu au apărut. Dar, sincer, nici nu mai conta. Aveam deja tot ce venisem să căutăm. Am plecat cu amintiri puternice și cu multe fotografii.
Prietenul meu a plecat și cu câteva cucuie — observatorul era destul de jos, iar pentru cineva care nu stă locului prea mult, grinzile devin… invizibile.
Părăsim locația fix după apus, cu aceeași mașină și cu același entuziasm cu care venisem. Doar că acum era altfel. Nu mai era entuziasmul ăla de început, amestecat cu incertitudine. Era genul ăla de liniște bună, în care știi că a meritat.

Un mic hop
Abia așteptam să ajung acasă și să deschid primele cadre. Nu pentru că mă așteptam la perfecțiune, ci pentru că știam că în ele e toată experiența. Dar până acolo… mai aveam o noapte în Madzharovo, cu noul meu „frate” de la magazin, un hotel care între timp părea hotărât să nu mă omoare până dimineață și încă 600 km de drum. Pe drum, luăm o decizie inspirată: „Hai să mâncăm în Veliko Târnovo.”
Suna bine. Părea logic. N-a fost. Am parcat. N-am citit semnele. Am mâncat liniștiți. Când ne-am întors… liniște. Mașina dispărută.
Am parcat în parcarea unui hotel iar cei de la hotel au sunat la poliția locală. Mașina — tractată. Fără telefon, fără avertisment, fără nimic, deși aveau numărul în geam și se vedea clar că suntem turiști.
Amenda? Cam cât toată masa pe care abia o terminasem. Genul ăla de final de excursie care te aduce puțin cu picioarele pe pământ.





Sigur, vina a fost a noastră. Obosiți, într-o țară străină, cu gândul mai mult la drum decât la indicatoare. Dar nu ajută prea mult când realizezi asta lângă un loc gol de parcare. Din fericire, totul s-a rezolvat relativ repede. Am recuperat mașina, am plătit „lecția” și ne-am întors pe drum. Și, inevitabil, gândul mi-a fugit din nou la fotografii. La liniștea din observator. La primele aripi care au apărut pe cer, la haosul controlat din jurul prăzii.
A fost, fără exagerare, unul dintre cele mai bune weekend-uri ale anului. Și, probabil, cel mai bun mod de a reveni la scris, după o pauză lungă. Pentru că uneori nu ai nevoie de planuri perfecte. Doar de un „într-o primăvară” care, la un moment dat, chiar se întâmplă.



Leave a reply